special

Antibes Juan Le Pins. Călătorie dincolo de capătul visului

Text: Florin TOMA

În luna mai a anului acesta, s-a întâmplat ceva ieșit din comun. S-a defectat mecanis­mul. S-a dat peste cap legea. Adică, am câștigat ceva doar cu noroc. Ceva pentru care n-am muncit (axioma personală ce-mi dirijează conștiința fiind că în viață nu obții nimic de pomană, ci doar prin muncă! Embrionul excepției s-a format la o prezentare promoțională, în fața presei de specialitate, a unui „segment” din Riviera franceză– Antibes Juan-les-Pins – ocolit nu se știe de ce de către turistul român. Acesta, mare amator de cancannerii tabloidizante, este mai atras de strălucirea snobiliară covorului roșu (deși cam tocit, e adevărat!), decât de parfumurile provensale ale Sudului, intrate în nemurirea istoriei, artelor plastice sau literaturii. Adoră suspinând să fie văzut pe Croazetă la Cannes, face până la leșin shopping la Nisa, în le Square de Magenta, se odihnește neapărat la Negresco și ia un dulce la Confiserie Florian du Vieux Nice, iar, uneori, însă asta foarte rar, și numai cei împătimiți, dă o raită la Cagnes-sur-mer, ca să vadă celebra cursă hipică, sau, dacănu, apasă pedala până la Monte Carlo Casino, ca să joace „una mică”. Pentru ceilalți însă, pentru noi, călătorii bogați în vise, Agenția ATOUT France, Oficiul regional de Turism din Antibes și, nu în ultimul rând, Air France, au oferit, tot promoțional, prin tragere la sorți pentru unul din participanții la conferința de presă, un sejur de trei zile la Juan-les-Pins, la hotelul de cinci stele Belles Rives. Fericitul câștigător – subsemnatul. Că, de n-ar fi, nu s-ar mai povesti…Așa încât, luați și vă-nfruptați din narațiune!

Viraj spre Paradis

Cum coboară lin dinspre Masivul Central și o apucă vârtos spre miazăzi, ca să intre cum trebuie (oare cum o fi trebuind?) pe pista aeroportului, înainte de Nisa avionul face o scamatorie. Ia o curbă amețitoare, un viraj derutant și mușcă din Mediterana. Așa de cu poftă, că, în timp ce calculezi înălțimea și simți cum albastrul cerului vărsat în mare îți inundă retina până dincolo de meninge, e firesc să faci un apel cu taxă inversăla toate zeitățile helio-marine, pentru ca pasărea Air France să nu care cumva să rateze aterizarea. Fleac însă, bagatelle pentru căpitanul Martin… vă urează bun venit la bordul aeronavei noastre cu destinația… și vă mai așteaptă să recurgeți și altădată la serviciile companiei… très bonne journée! Exact așa e și-n viață, poate v-aduceți aminte! Stai tu așa cuminte în așteptare, poate cine știe, ba încremenești și în poziție de drepți, fiindcă așa ți s-a spus, smirnă, s-a-nțeles?! Și aștepți, aștepți întruna, aștepți mult și bine, cu ochii-n sus, în jos, înăuntru și, în fine, deodată, pe nepusă masă, exact când aveai de gând să te relaxezi și tu, fiindcă nu te mai țineau băierile visării, văzând că nu se întâmplă nimic și ți-ai pierdut vremea cu tot felul de cabaline verzi pe pereți, deci, taman când să-ți pui și tu la uscat dorința pentru mai încolo, poate cine știe, data viitoare, ei bine, hop-șa-șa! exact în acea clipă sosește, vine spre tine-n fugă mult doritul și mult așteptatul (dar, în momentul acela, total neașteptatul!). Virajul, frate! De la „Biroul de karme și muniții” ți se transmite că „urmează un comunicat important pentru dvs…”. Adică? – îți ascuți auzul. „Ce mai tura-vura, în octombrie, veți petrece un sejur în Paradis!” (scurt ca o respirație, ca să nu vă dedulciți la bine!). Plecat-admirat-stupefiat-ejectat. Tur-retur. Dus-întors. Dus pe bune și întors pe dos!

Onomastici amețitoare

Problema se pune în două feluri. Felul întâi: când ai auzit prima oară de toponimul destinației bunăstării tale pe trei zile? Apoi, dragii mei, să fim serioși! Îl cunoșteam de multă vreme și, paradoxal(?), numai din surse de „nebunie” autentică. De Juan-les-Pins aflasem la vremea potrivită, în tinerețea lecturilor mele americane, fiindcă știam, o puteam și recita dacă era nevoie, pe dinafară, viața – cu tristețile și ghidușiile ei, cu uzurile și abuzurile binecunoscute – a celui care se legase de acest pământ, de la un anumit moment (anul 1925). Francis Scott Fitzgerald. Firește, împreună cu soția sa, Zelda, fără de care „anii nebuni” n-ar fi fost „ani nebuni”, iar el, Scott, n-ar fi putut aparține niciodată „generației pierdute”. și aveam impresia că, prin sonoritățile sale ușor iberice, trebuie să fie un fel de exemplu de exotism al exotismului în geografia de Sud a Europei. Apoi, mai târziu, am aflat de festivalul internațional Jazz à Juan. De fapt, am citit despre el în L’Humanité Dimanche, cam prin 1973, cândva, pe vremea când stăteam cu urechea lipită de emisiunea Jazz Hour a lui Willis Conover, de pe Voice of America și, citind în magazinul duminical al comuniștilor despre localitatea aceasta, Juan-les-Pins, am amuțit o bună bucatăde vreme, încercând să-mi imaginez locul (aveam să văd cu ochii mei chiar parcul La Pinède, unde se instalează scena acestui eveniment ce se desfășoară negreșit, în fiecare an, din 1960 încoace!). Cât despre Antibes (care îmi suna și mai misterios – și chiar așa era: Antibu, în occitana provensală, Antibol, după norma clasică sau Antibo, după norma mistraliană– dar, din păcate, nu avusesem niciodată curiozitatea de a urmări cu degetul pe hartă Riviera Franceză, cum la fel, nici istoria locului n-o aprofundasem, fiindcă aș fi putut să aflu că, de fapt, numele antic era Antipolis!), ei bine, sonoritatea „semantică” a acestuia era legată cu otgoane groase de un singur nume. Atât. Unul singur. Un alt „nebun frumos”. Picasso. Adică, mai corect, Pablo Diego José Francisco de Paula Juan Nepomuceno Maria de los Remedios Cipriano de la Santisima Trinidad Martyr Patricio Clito Ruiz y Picasso Lopez. Felul doi: oamenii. Cei pe care i-am întâlnit și mi-au devenit prieteni. Sigur, trec peste faptul că n-am văzut acolo, la miazăzi, nicio figură tristă, dimpotrivă, toată lumea zâmbește, râde, gesticulează călduros și explică necesarul printr-o politețe firească, deloc surprinzătoare. Totuși, inexplicabilă. Poate, cine știe, aerul ce respiră odată cu marea, într-un albastru coloidal, moale, pufos și dulce. Poate lumina aceea fabuloasă a Sudului, pogorâtă parcă din ochiul lui Dumnezeu (se pare că aici se află explicația atracției atâtor artiști în zonă!). Toți oamenii care se leagă într-un fel de această aventură sau pe care i-am întâlnit sunt, fără excepție, posesorii unor combinații onomastice amețitoare. Toți sunt, după părerea mea, personaje de proză. Toți funcționează într-un roman cât se poate de realist, dar care ascunde în adâncimea sa o rețea complicată de canale și canalete cu lichid fantastic. Un sistem de ramificații prin care circulă substanță ficțională. Consistentă. La greu. Nu-i așa că vă spune ceva Béatrice di Vita (responsabilul relațiilor cu presa al Oficiului de Turism din Antibes Juan-les-Pins)? Combinația aceasta dintre nume și prenume nu-i așa căe predestinată să se actualizeze doar într-o ființă eterică și delicată ca floarea de leandru și cu chipul ars de soare, dar străluminat de lavanda ochilor? Chiar așa e. Apoi, ce-ați spune când ați afla că asistenta ei – ca un personaj de roman tip Brontë – Lucy Howard, este de fel de lângă Londra, a coborât acum șase ani în Antibes și e hotărâtă sănu se mai întoarcă niciodată în ceață (fiindcă a împrumutat ceva din strălucirea Sudului și l-a așezat pe făgașul sufletului, iubind aceste locuri cu o meticulozitate pătimașă)? Dar numele de Magalie l-ați întâlnit vreodată, care este prescurtarea de la Magdalena și-l poartă o fermecătoare tânără de toatăi sprava, căci este și agent de legătură, și șofer, și om de PR, și femeie frumoasă, și întreprinzător privat în industria serviciilor de turism? Dar, ia spuneți, dacă vă rătăciți printre străduțele din Commune Libre du Safranier din Vieil Antibes și ajungeți cumva în 2, rue de la Pompe, în fața unei vitrine deasupra căreia scrie „Pâtisserie. Veziano, depuis 1924”, ce faceți? Vă spun eu ce faceți: întrebați de cel mai priceput maestru din regiune, încoronat ani de-a rândul cu titlul de „Le Boulanger de l’année”, precum și, hélas!, furnizorul celei mai recente nunți princiare din familia Grimaldi, și doar strigați: Jean-Paul?!… Jean-Paul?!. și atunci, de la etaj, de unde locuiește cu familia sau de altundeva, din „măruntaiele” prăvăliei, răsare, în tricou și bermude negre, în șlapi (e după program!), Jean-Paul Veziano, a cărui calviție prematură îi dăun aer de respectabilitate solemnă, de honnête homme aflat la a treia generație de artist. Al pâinii. Altminteri, Jean-Paul mi s-a părut a fi prototipul cetățeanului responsabil de oriunde, Le Citoyen du Monde, cu care ne-am împrietenit pe loc și am stat, am stat pe străduța îngustăși am povestit (a fost printre primii francezi veniți cu ajutoare, în 1990, la Brăila!), iar el ne-a vorbit despre meserie (ca probă, a pus să ni se aducă din vitrină câteva „fougassettes à la fleur d’oranger”, al căror secret aparține familiei Veziano!), apoi, despre Franța, despre Sud, despre criză, despre români, despre omenie, despre… aproape că ar fi fost gata să aducă și un e bouteille. În momentul acela, vă sfătuiesc să fugiți, fiindcă în mod sigur vă va prinde dimineața, iar gustul de pâine caldă vă va cotropi timpul. Pe care, în general, pe durata sejurului, ar fi foarte nimerit să-l drămuiți, spre a „prinde” măcar o jumătate de oră din bucuria unei șederi la „Absinthe Bar” din 25, Cours Massena, dar aveți grijă!). Sau să ne amintim de eleganta doamnă Marianne Estène-Chauvin – care aparține vechii aristocrații locale (se observă asta imediat, după ținută!), nepoată a pictorului Nicolas de Staël, prietenul lui Scott Fitzgerald – președinta Academiei ce poartă numele marelui scriitor (vom mai vorbi despre acest subiect!) și, totodată, proprietară a două hoteluri de 5 stele din Juan-les-Pins, Belles Rives și Juana (în primul, chiar a locuit americanul!)…ei bine, pe care, dacă n-ați întâlnit-o încă, o veți cunoaște aici. {i îi veți putea auzi glasul cald, dar cu ton egal, vorba pricepută și fraza echilibrată, cu o retorică aleasă, parcă un pic livrescă, dar parfumată. Sau, în caz că vă abateți pe la Le Bastion, unul din cele mai șic restaurante din Antibes, așezat la poalele zidurilor de apărare ale orașului vechi, să știți că, odată întâmpinați de doamna Cécile Eliman Godina, director de Comercial și Comunicare, veți avea parte de următoarele alte beneficii: un zâmbet șarmant și îmbietor, invitația aproape ca un tras de mânecă la o masă cu vedere spre Pointe de l’Ilet, unde vi se vor servi cele mai gustoase Noix de Coquilles Saint-Jacques rôties sau o porție de bouillabaisse, gătită dupăo rețetă din anii ’60, pentru ca, la final, în timp ce savurați, uluind palatul, „les fromages affinés de Maître CENERI”, să jurați promisiunea revederii (aproape cu parafă!). Apoi, când ieșiți din Port Vauban, unde ați căscat ochii la sutele de ambarcațiuni cu pânze sau yahturi luxoase, opriți-vă un pic în rue du Cannet, la vechile băi turcești, transformate astăzi în Galerii de artă. Acolo, în prima încăpere, unde existătot ceea ce este necesar spre a face gravură, se află l’Atelier du Safranier (Gravure. Monotype. Lithographie sur pierre. Editions – tirage d’épreuves. Apprentissage des techniques) și îl veți întâlni pe maestrul locului, Dominique, profesor-artist, cald, comunicativ și simpatic, precum și, iarăși o întâmplare interesantă, prieten al unui cunoscut regizor de film român. Dar Gordana Malic, șefa Promovării pentru Europa Centralăși de Est din Agenția ATOUT France, spre ce vă poartă ea, unde vă duce ea cu gândul, dacă nu spre acolo unde un zâmbet sublimat în surâs și un strop de gentilețe naturală se pot substitui unui fastidios tratat de bune maniere. Apoi, întorcându-ne de unde am plecat și poate în mod nemeritat în ultimul rând, ne amintim aici de cineva fără de bunăvoința și de eforturile căreia avionul n-ar fi zburat, în acele zile însorite din octombrie, cu dedicație strictă pentru noi. Cineva – adică doamna Emanuela Ghyka, director de Marketing și Comunicare al Air France România, care s-a dovedit a fi nu doar o persoanăal cărei patronim coincide la perfecție cu derivatele non- emfatice dintr-un savoir être tipic aristocrat (adică grația conduitei, eleganța conversației și noblețea caracterului!), ci și un posibil personaj (extrem de) feminin al acestui roman de aventuri (încă nescris!)…Tuturor celor numiți (dar și nenumiți!) – calde mulțumiri!

Stăpânul Picasso

Pentru iubitorul de artă ajuns în această așezare – dezvoltată de Romani, devastată de Barbari și fortificată, apoi, sub Henric al IV-lea și Ludovic al XIV-lea, cu o poziționare absolut spectaculoasă: la marginea mării, iar, în fundal, Alpii Maritimi, și încărcată de exotismul particular al Sudului, cu podoabele sale, de la frumusețea robustă, medievală, a pietrei (Bastionul, Turnurile Sarazine, Palatul Grimaldi, Le Fort Carré) și a zidurilor cetății ce se ridică chiar din Mediterana, de la parfumurile din piața provensală aflată vizavi de Primărie (construită „abia” la 1828), apoi, din cartierul mereu înflorit, Safranier și până la nostalgiile din anticul port Vauban și din Place du Revely, cea mai veche piațetă a orașului (datând cam din vremea Romanilor, așa!) – deci, pentru călătorul pasionat de artă, coincidența de a se afla față-fațăcu ea se produce fărănici cel mai mic efort. Fiindcă poate fi întâlnită la tot pasul. Ea este peste tot. Semnele ei sunt oriunde. Fie că iei Drumul Pictorilor (reproduceri ale unor peisaje din Antibes așezate exact pe locul unde au fost pictate de către artiști care au locuit în zonă, de-a lungul vremii, precum Monet, Boudin, Peynet, Dameron, Meissonier sau Harpignies!), ce pornește din orașul vechi și parcurge țărmul, urcând până aproape de Platoul La Garoupe. Fie că o apuci, cum ieși din port, pe Boulevard d’Aguillon, ca să intri în Galeria de Artă Municipală (adăpostită în vechile Bains-Douches). Fie că te abați până-n buza portului Vauban, la Bastionul Saint-Jaume, ca să te minunezi de uriașa statuie goală pe dinăuntru, sculptată parcă în aer, realizată doar din litere(!), numită Le Nomade, a lui Jaume Plensa și devenită noul simbol al locului. Fie că intri în Muzeul Peynet și al Desenului Umoristic, din Place Nationale, spre a descoperi istoria caricaturii din Provence. Fie că faci ceva drum până la Cap d’Antibes, pe Boulevard J.F. Kennedy, ca să vezi colecția de sculpturi, picturi, gravuri și alte piese de artă, precum și cea de arme care au aparținut Împăratului și anturajului său, în Muzeul Napoleon (cu al său vechi Turn Graillon ce domină Golful Juan, acolo unde, în zorii primeia dintre cele O Sută de Zile – 1 martie-22 iunie 1815 – Napoleon debarca autoîncoronat cu titlul de l’Empereur Napoléon I-er). Fie mergi mai departe și, la parterul Hotelului Belles Rives din Juan-les-Pins (stil Art Déco veritabil!), ai șansa să-l simți pe Scott Fitzgerald printre obiecte, tablouri, lămpi, pian și… parfum de Marele Gatsby. Fie, chiar în spate, intri în grădina La Pinède, cu pinii ei seculari și cu pasionații jocului de pétanque și unde are loc, să nu uităm, la fiecare debut de iulie, Festivalul Jazz à Juan, pe un fundal fantastic: marea, iar, în spate, Vallauris și Cannes. Dar, dincolo de toate, semnul vital al acestui magic muzeu liber (ce pare a fi Antibes) e, fără îndoială, Picasso în Palais Grimaldi. Cu năstrușniciile sale, „comise” în acest loc, originale și greu de confundat („cele mai autentice Picasso-uri despre Antibes se găsesc chiar acolo, la Antibes” – spune cineva și are perfectă dreptate!). Dar și, în același timp, „centrul pulsatil de iubire” cu Françoise Gilot (mai mică decât el cu 40 de ani!), muza sa între 1944 și 1953 și cu care Picasso îi va avea pe Claude (1947) și Paloma (1949), la 66 și, respectiv, 68 de ani. Sigur, se vorbește de vigoarea uluitoare a geniului din Malaga, dar se poate să fie ceva legat și de energiile locului, Antibes. Picasso! Respirație unică. Metabolism singular. Entitate demiurgică. Îndrăgostit, încă de la prima venire, prin anii ’20, de acest palat de piatră, pe care, la un moment dat, a vrut chiar să-l și cumpere, Picasso a fost invitat să-l decoreze, de către cel care avea să devină, în 1925, primul curator al acestui monument cumpărat în același an de primăria Antibes: Romuald Dor de la Souchère, fost profesor de franceză, latină și greacă la Liceul Carnot din Cannes. El îl invită pe Picasso, în august 1946, să locuiască acolo, împreună cu Françoise. Să iubească. și să lucreze. Mărturiile vizuale (o extraordinară expoziție documentară de fotografii realizate de Michel Sima) ne dau măsura imaginii unui Picasso de interior – lucra numai noaptea, la lumina unui reflector și punea pe pânză tot ce-și amintea că văzuse ziua – a unui pasionat aproape nebun. Îndrăgostit. De femeia lui. De lumină. De pământ. De mare. De vietățile mării. De oamenii mării. Și, lucru foarte interesant (trebuie să fi simțit el, probabil, niște energii subterane!), bântuit de o parte din simbolurile mitologiei Greciei Antice. Seria de fauni (gri, bleu, albi, verzi, cântând la diolă– un fel de fluier dublu), minotauri, satiri și centauri, apoi, lucrările cu subiecte din eposul antic, precum „Ulise și sirenele”) – toate aceste puseuri îi vin de undeva de dinăuntru. De câte ori sosesc la Antibes – mărturisea artistul – simt cum mă ia cu mâncărimi, mă mănâncă mintea, ca și cum aș avea purici!…De ce? Fiindcă aici, la Antibes, mă prind mrejele Antichității! Apoi, „les Oursinades”, cum sunt numite (de la oursin=arici-de-mare) lucrările în care acest mic animal marin este în centrul atenției artistului (de la naturi moarte cu bufniță, lampă, vază cu imortele sau pești, până la compoziții mai complexe, precum „Vânzătoarea de…”!). După aceea, fabuloasa „Joie de vivre”, un răspuns (insolent și orgolios, bineînțeles!) al lui Picasso dat, peste patru decenii, lui Matisse, cu a sa „Bonheur de vivre”. Apoi, firește, emblema artistului: Françoise. În cele mai bizare, dar și naturale ipostaze: „Femme dans un fauteuil”, „Nu couché au lit blanc”, „Nu couché au lit bleu”, „Nu assis sur fond vert”, „La Femme à la fenêtre”, „Le Corsage à carreaux”, „Françoise sur fond gris”, „La Femme aux cheveux verts” etc. După aceea, desenele gracile, „penițele în cerneală”, unde, o singurălinie continuă, îngrijorător de continuă, închide povești de adormit atenția, în care Françoise se amestecă salubru cu nălucile mitologice. Apoi, pasiunea pentru ceramică și lut ars (descoperită odată cu vizita la niște prieteni din Vallauris). Tanagralele. Farfuriile de pământ pictate. Uluitoarele portrete de femei („Tête de femme aux grands yeux” și „Tête de femme au chignon”), figurinele zoomorfe și păsările, ce-l amintesc izbitor pe Brâncuși („Condor”, „Chouette ovoïde”, „Echassier” ș.cl, pe care românul le „moșise” deja cu douădecenii mai înainte!). În fine, în spații paralele, lucrări ale altor artiști – Nicolas de Staël, Jeanine Gouillou, Juan Miro, Bernard Pagès, Francis Picabia, Alberto Magnelli, Fernand Léger, Hans Hartung, Max Ernst, Antoni Clavé, Jean-Michel Atlan, Balthus, Anna-Eva Bergman, Germaine Richier, Anne și Patrick Poirier – a căror viață s-a împletit cu destinul prietenului Pablo.

Marele Scotty

Pentru că domnul Francis Scott Fitzgerald a mas aici, pentru prima oară în 1925, la vila St. Louis din Juan-les-Pins (ce avea să-i devină al doilea domiciliu!), unde a trăit împreună cu Zelda o poveste de dragoste fabuloasă, scandaloasă și fără de sfârșit; pentru că în The Great Gatsby și Tender in the Night se simte parfumul extravagant de pe La Rivière (se pare, de pildă, că modelul pentru hotelul în care locuia Gatsby era Cap-Eden Roc, astăzi aceeași résidence exclusivistă, un melting pot în care se vântură miliardari, vedete de cinema, nouveaux-riches și pensionari de lux!); pentru că pictorul Nicolas de Staël, bunicul Mariannei Estène-Chauvin, a fost prieten la toartăcu Scott și i-a avut pe scriitorul american și pe soția lui drept oaspeți de seamă; pentru că, lângă La Pinède, faimoasa rezervație de pini, Villa Saint-Louis, în care trăgeau de fiecare dată Fitzgeralzii, a devenit mai târziu, păstrând negreșit același stil autentic Art Déco, hotelul numit Belles Rives; pentru că doamna Marianne Estène-Chauvin este nu numai nepoata lui Nicolas de Staël, prietenul de boemă și spirit al lui Francis Scott Fitzgerald, dar și proprietara hotelului acesta, pe care l-a moștenit și unde, în memoria romancierului, a amenajat un „salon-pianobar Fitzgerald” (atmosferă, pian, cocktailuri, mobilier, tablouri, lămpi și „avoir l’air d’avoir l’air!”, vorba amicului Jacques Brel!), precum și președinte al Academiei Francis Scott Fitzgerald, precum și, în fine, pentru căfiecare emblemă, fiecare efigie se autentifică, la un moment dat, printr-un impuls care face ca arta să interfereze cu banii – doamna despre care fu vorba mai sus a instituit Premiul Fitzgerald pentru proză. Internațional. O nuvelă care să reflecte eleganța, spiritul, gustul și stilul de viață al romancierului american, figură legendară a „generației pierdute”. În valoare de 5.000 de euro, el pare mai mult o inițiativă frumoasă, decât un mijloc de îmbogățire (se poate scăpa de bani mintenaș, de pildă, la același Cap-Eden Roc, hotelul miliardarilor, unde un apartament pe noapte este 4.600 de euro!). De asemenea, câștigătorul beneficiază de un sejur la Hotelul Belles Rives, la etajul trei, în chiar fosta cameră a lui Scott Fitzgerald, unde va fi „înveselit” toată noaptea de o orchestrăde jazz cu dedicație, așa cum însuși romancierul și-a imaginat odată că poate pune capăt unei dispute pe care, după o noapte agitată, o avusese cu soția sa, Zelda. Juriul acestei prime ediții a decis prin vot secret ca premiul să-i fie acordat americanului Jonathan Dee, care scrie la New York Time Magazine, Harper’s și Paris Review. Autorului, venit special de la New York, i-a fost înmânat premiul și placheta de ceramică învelită în foiță de aur, realizată de artistul vaullaurian Claude Aïello. Până la urmă, morala care s-ar desprinde este că nu atât banii contează, cât semnificațiile. Mai ales când e vorba de un gest. Precum cinstirea memoriei unui mare scriitor american, undeva, departe de casă. În a doua lui casă.

Lumina de Sud

Și un ultim detaliu despre Antibes Juan-les-Pins, acest spațiu sacru dintre cer și mare, un tărâm aflat dincolo de orice vis pământean, locul în care, printr-o magie vicleană, totul virează în bleu. Lumina. Nimic altceva decât miere năvălind în unde, ce învăluie privirea. Meninge de aer. Păienjeniș de aur. Lumina de Sud este, de fapt, lumina de Sus!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>